Manu
Niukenin
 Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 235
|
|
Mersi mult pentru comenturi si sper sa va placa
Ajutor de la aşa zişi duşmani
Simt cum cineva ma loveste peste frunte. Imi deschid ochii si imi vad corbul cum ma lovea cu ciocul. Ma ridic in fund si pun dosul palmei pe fruntea rozaliei. Ardea toata! Trebuia sa o duc la un vindecator, de fapt s-o duc in Konohai la Tsunade. O iau in spate, dar nu inainte de ai pune masca pe fata. Incep sa alerg pe un coridor, bazandu-ma pe auz si de indicatile corbului. Trebuia sa ajung in sat, inainte ca micuta ANBU sa isi dea ultima suflare. Mi se parea ca ma misc cu incetinitorul, chiar daca mi-am trimis toata chakra spre picioare, pentru a alerga mai repede. Trebuie sa ajung cat mai repede in Konohai! Trebuie! Parca alergam de zile, ani, deceni, secole si numai ajungeam la luminita, care o zaream in indepartari. Am scos deodata un kunai si m-am injunghiat in piciorul stang, facandu-ma sa maresc si mai mult viteza. Deodata am iesit afara din tunel, direct pe un teren de antrenament, al Konohai. Pe acel teren de antrenament, era Tsunade-sama, o femeie de 61 de ani, cu parul blond, prins in doua cozi si ochii caprui, dar arata de 25 de ani. Purta un maiou, cu decolteu adanc de culoare alb si o pereche de pantaloni inchisi la culoare. In picioare avea niste sandale cu toc, gros si mic. Cand ma vazu, veni sa ma atace, dar se opri vazand ca aveam in spate pe micuta ANBU. - Ce inseamna asta, Itachi Uchiha? Ma intreba si numele meu il pronunta cu dusmanie si scarba. - Hokage-sama nu sunt in masura sa te rog ceva, dar aceasta luptatoare ANBU a fost ranita destul de grav si daca nu este ajutata, poate sa moara. Am venit aici sa ti-o dau in grija si… sa ma predau, mai spus uimindu-ma si pe mine. Pe o parte era bine sa stau intr-o inchisoare in Satul Frunza, ca numai imi faceam griji ca ma vor gasi din nou cei din Akatsuki si puteam sa le dau informati vitale Satului si sa obtin iertarea… De unde atata fericire. O dau jos pe fata din spatele meu, intinzand-o delicat pe iarba. Imi dau jos pelerina impaturind-o si punand-o sub capul fetei. Tsunade imi arunca o privire putin nervoasa si apoi ii indeparta masca tinerei, impietrind de uimire. Isi reveni repede si ii lua pulsul. Acesta era neregulat si slab. Ii puse o mana pe frunte si aceasta se invalui in chakra verde, care o vindeca cat de cat pe tanara, dar nu ajuta cu nimic. Imi spuse sa o iau in brate si asa am facut, pornind in fuga spre sat, impreuna cu hokagele. Acum nu imi mai pasa ca voi fi ucis sau mai stiu eu ce, atata timp cat fata se facea bine si isi v-a trai viata mai departe. Ajunsi la poarta, cativa jonini ne asteptau. Am predat-o pe tanara in bratele lui Kakashi-sempai – acesta nu se schimbase, de la ultima noastra intalnire. Avea tot acel par argintiu intr-o parte, masca acoperindu-i mai bine de jumatate de fata si bandana care ii acoperea sharingan-ul – am fost luat de Asuma si Anko, pentru a fi dus in arest. Priveam cu parere de rau cum se indeparteaza cu ranita de mine, dar oare ma v-a lasa sa o vizitez? Daca intreb frumos, o sa mi se dea raspunsuri, poate… Mergeam incadrat de cei doi jonini prin sat, iar locuitori susoteau intr-una si imi aruncau privizi speriate si rautacioase. Vreau sa spun ceva, dar fiul lui Sarutobi, imi spuse sa tac din gura. Am oftat usor si bosumflat. Vroiam sa intreb cat e ceasul. Peste noi se lasa linistea, care nu ma deranja defel. Macar acestia nu vorbeau cu armele lor, parca ar fi fost vii. Dupa putin timp, ajungem in fata unei cladiri de culoare galbena si cu ziduri de beton ce aveau sus sarma ghimpata si luptatori ANBU se plimbau, privind in curte. Deci acesta era penitenciarul de Maxima Securitate din Konohai. Poarta ne fusese deschisa de doi ANBU Black, cu masca de pasare si cu pelerine negre. Acestia ma apucara de brate si am intrat de buna-voie si nesilit de nimeni pe poarta, fara macar sa opun rezistenta. Prima data ne-am oprit la poarta unde mi s-a pus o cutie in fata si cand cei doi gardieni au vrut sa ma perchezitioneze, am oftat usor si am dat din cap. - Nu-i nevoie. Ma descurc si singur, le spun si puteam pune pariu pe iubirea lui Kisame pentru sabia sa, ca au ramas uimiti. Mi-am dat jos pelerina, punand-o in cutie. Acolo mi-am pus teaca cu shuriken, genuntuta de la spate si restul armelor albe pe care le aveam la mine. Dupa ce am terminat de pus armele si controlat de gardieni, am fost dus printr-un tunel de garduri, spre cladirea principala. Puscariasi venira la gardul din sarma, privindu-ma uimit. Le privesc in treaca uniforma. Era albastra pe trup si numarul prins in piept. Bluza avea maneca lunga, dar la unele uniforme manicile erau rupte. Cand intram in cladire, ma bagara intr-o camera alba cu faianta pe jos si cu pereti albi. Mobila era alba si cu mobila alba cu diferite chesti medicinale. In camera veni o femeie, in halat alb, cu parul albastru prins in coc si ochii violeti ma priveau destul de uimiti. Le arunca o privire celor doi ANBU Black si apoi mie. Imi spuse sa ma dezbrac pana la chiloti. Nu prea ma incanta ideea sa raman in chiloti in fata lor, chiar daca nu eram pudic, dar ma simteam stingherit. Imi dau jos hainele si raman intr-o pereche de boxeri negri. Imi lua greutatea si inaltimea. Se parea ca aveam 1,78 m si 58 kg. Chiar nu imi stiam inaltimea, dar stiam ca eram mai mic decat Kisame. Dupa ce ma cauta de paduchi si mai ma examina putin, luandu-mi probe de sange, mi se dadu uniforma. Cand am imbracat-o, statea pe mine ca pe gard. Manicile de la bluza erau mari si largi si la fel pantaloni. A trebuit sa mi se dea o curea pentru a putea merge, fara sa tin de pantaloni. In timp ce mergeam – mi-am pastrat incaltamintea – imi intorceam manicile bluzei pana deasupra de cot. Nu eram idiot sa imi descopar semnul ANBU care il aveam pe piele. Deschisera usa unei celule si am intrat acolo. Inainte de a inchide usa, mi-a spus ca e posibil sa am un coleg de celula. Am dat din cap însemn ca nu imi pasa si m-am pus pe patul din dreapta, privind gratile de la geam. Vedeam o mica bucata de cer senin si casele de langa penitenciar, iar vocile oamenilor – care vorbeau despre „capturarea mea” – rasunau pana la mine. Ochii mei priveau plictisiti tavanul din celula mea, care era negru. Simteam ca mi se inchid pleoapele si m-am lasat in voia lui…
Am fost trezit de zavorul tras la celula mea. Mi-am pus mana peste ochi si am incercat sa imi calmez bataile inimi, care imi bubuia in piept, parca am alergat maraton dupa maraton. Dupa ce m-am linistit, mi-am intors capul uitandu-ma pe micuta noptiera care o aveam in celula. Acolo aveam o tava cu mancare, dar nu imi ridica nici un interes, chiar daca stomacul mi se planse de foame. M-am intors cu spatele, in asa fel in cat sa nu o vad, vrand sa adorm la loc… - Nu imi vine sa cred! Vocea lordului hokage se auzi pe intregul coridor. Cum dracu sa nu opuna rezistenta? - Stim ca este socant hokage-sama, dar Uchiha nu a opus nici o rezistenta, ba din contra, singur s-a dezarmat si a intrat in celula. Mai inainte i-am dus mancarea si ne asteptam sa nu il mai gasim, dar el dormea pe pat. Am crezut ca este genjutsu, dar era real. Probabil doarme si acum, aud vocea unui ANBU. Uram sa mi se spuna pe numele de familie. Aveam si eu un prenume, unul idiot – nu stiu la ce s-a gandit parinti mei cand m-au numit „Itachi” (nevastuica e traducerea), dar ma rog – dar aveam unul. Ce dracu cauta hokagele aici? Ma ridic din pat si imi desfac parul, tracandu-mi degetele prin el, pieptanadu-l, apoi prizandu-l in coada. Vreau sa ma duc la usa sa vad prin vizor ce se intampla, dar in clipa aceea usa se deschise si pe ea intra Tsunade-sama. Aceasta ma studie o clipa si apoi privi mancarea de pe noptiera. Usa se inchise in urma ei. Se aseza pe scaun, picior peste picior, in timp ce eu m-am pus pe pat si mi-am tras tava de mancare. - Ma crezi ca nici un puscarias nu vrea sa fie coleg cu tine de celula? Ma intreba si eu m-am multumit sa clatin din cap, in timp ce am luat o gura de orez fiert. Toti se tem ca ai putea sa ii ucizi, continua vazand ca nu am raspuns. - Tanara ANBU care am adus-o e bine? O intreb la randul meu, dupa ce am inghitit. Cand auzi de rozalie, chipul ii se intuneca si ochii ii se intristasera. Schimbarea brusca a dispozitiei femei, ma facu sa ma gandesc la ce este mai rau. Am coborat betigasele si am murmurat niste scuze, plecandu-mi capul însemn de ramas bun de la fata, din lumea asta. Femeia imi spuse ca nu a murit – parca mi-a citit gandurile – dar ranile au fost atat de grave, incat ea a intrat in coma si nu se stie daca isi v-a reveni. Acest lucru era mai rau decat moartea.... Mi-ar placea sa o vad pentru ultima data, inainte sa plece de langa noi… „Nu v-a pleca!” tipa o voce in capul meu. Am vrut sa o contrazic, dar Tsunade se ridica vrand sa plece. Aproape era iesita pe usa, cand am rugat-o sa ramana putin pentru a o ruga ceva. - Ce iti doresti Itachi? Ma intreba cu un ton calm si formal. - Hokage-sama, as putea sa o vad pe tanara care am salvat-o si sa stau cu ea pana se trezeste, daca se v-a trezi. Daca nu, macar cinci minute. Va rog, o rog pe blonda si aceasta ofta resemnata. - Am sa ma gandesc si maine o sa trimit pe cineva dupa tine. Itachi nu stiu daca ai observat, dar iti sunt recunoscatoare ca mi-ai salvat eleva si de aceea am sa ma gandesc. Dupa ce imi spuse aceste cuvinte, pleca. Am mancat repede mancarea si am dat tava gardianului ANBU, apoi am fost dus la dusuri, pentru a ma spala pe corp. Ce bun era dusul acesta. Chiar imi lipsise foarte mult un dus bun. Nu am putut sa ma bucur mult de el, ca trebuia sa vina si ceilalti. Dus la gramada, scarbos. M-am imbracat in uniforma si m-am dus in celula mea. M-am bagat in pat, invelindu-ma cu o patura subtire si ce zgaria. Nu imi pasa acest lucru acum, fiindca am adormit rapid…
Sunt focuri care ard in noapte Sunt departari ce par aproape. Sunt focuri care nu se sting. Sunt inimi tari care inving...
_______________________________________ Know, that the only enemy is fate, That is when the devil exposes his art
 Perfect enemy
Yo man, chibi Manu^.^
|
|